Povesti pentru tine: "I. Omul care dorea aurul"

In ciclul Povesti pentru tine iti  impartasesc invataturile cuprinse in cartea "Cel mai bogat om din Babilon "
In scolile din Romania nu se invata educatia financiara de aceea iti propun pentru tine Adultule si pentru Adolescentul tau aceste lectii sub forma povestilor. Acestea pot fi primele lectii despre "Cum se face ca unii au bani si altii, care muncesc din greu, nu au suficient?" dar in egala masura  pot fi povesti inspirationale care sa-ti schimbe definitiv vechile convingeri si atitudinea fata de bani.

I. Omul care dorea aurul

Bansir, meşterul de care din Babilon, era cuprins de o deznădejde fără margini. Stând pe zidul scund care îi înconjura proprietatea, îşi privea cu tristeţe casa şi atelierul în care se vedea un car neterminat.

Soţia lui apărea des în pragul casei. Privirile pe care i le arunca pe furiş îi aminteau că „vistieria" casei era aproape goală, iar el ar fi trebuit să fie în atelier, încercând să termine carul la care lucra, să-1 retuşeze, să-1 vopsească, să-1 lustruiască şi să întindă pielea peste roţi astfel încât să poată fi livrat la timp clientului bogat.

Cu toate acestea, el continua să-şi odihnească trupul musculos sprijinindu-se de zid. Gândurile sale se luptau cu o problemă căreia nu-i găseau nici un răspuns. Razele fierbinţi ale soarelui tropical, obişnuit acestei văi a Eufratului, îl ardeau fără milă. Pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare ce se pierdeau neobservate în părul des acoperindu-i pieptul.

Dincolo de casa lui, tronau semeţe zidurile înalte, terase, care înconjurau palatul regelui. Alături, despicând parcă în două cerul senin, se înălţa turnul Templului din Bel. Umbrită de atâta grandoare, îşi făcea apoi apariţia căsuţa lui, înghesuită printre multe alte căsuţe mai puţin îngrijite şi cu­rate. Căci asta era Babilonul - o îmbinare de grandoare şi mizerie, de bogăţie ameţitoare şi sărăcie deplorabilă, toate trăind sub zidurile de apărare ale oraşului.

În spatele lui, dacă s-ar fi întors să privească, ar fi văzut carele celor bogaţi ciocnindu-se de negustori încălţaţi în sandale, dar şi de cerşetori desculţi. Chiar şi oamenii avuţi erau nevoiţi să păşească prin noroi pentru a face loc şirului nesfârşit de sclavi, ce cărau - fiecare în parte - câte un burduf din piele de capră plin cu apă pentru grădinile suspendate ale regelui.

Bansir era însă prea cufundat în gândurile lui ca să mai audă sau să mai observe această zarvă de nedescris, nelipsită dintr-un oraş peste măsură de aglomerat. Sunetele binecunoscute ale corzilor unei lire îl treziră brusc din re­verie. Se întoarse pentru a fi întâmpinat de chipul zâmbitor al celui mai bun prieten al său - Kobbi, muzicianul.

-  Fie ca zeii să se arate generoşi cu tine, bunul meu prieten! îşi începu Kobbi salutul său complicat. Dar se pare că ei au fost deja generoşi cu tine de vreme ce nu mai trebuie să munceşti. Mă bucur pentru norocul tău. Mai mult, mi-ar plăcea chiar să-1 împart cu tine. Ţi-aş fi îndatorat dacă din punga ta doldora de bani - căci cu siguranţă aşa stau lucrurile de vreme ce nu te afli în atelier - mi-ai putea împrumuta doar doi umili shekeli până după petrecerea nobililor de astă-seară. Nu le vei simţi lipsa până când ţi-i voi înapoia.

-  De aş avea doi shekeli, răspunse Bansir cu tristeţe, nimănui nu i-aş împrumuta - nici măcar ţie, cel mai bun prieten al meu; căci ei ar fi averea mea - singura mea avere. Şi nimeni nu-şi împrumută toată averea, nici măcar celui mai bun prieten.

- Ce spui? întrebă Kobbi surprins peste măsură. Nu ai nici un shekel în buzunar, dar stai ca o statuie, rezemat de zid? De ce nu termini carul la care lucrezi? Cum îţi poţi câştiga altfel existenţa nobilă? Asta nu-ţi stă în fire, prietene. Unde este energia ta fără margini? Ce te tulbură? Zeii au abătut asupra ta necazuri?

- Un chin trimis de zei, cu siguranţă asta este, încuviinţă Bansir. Totul a început cu un vis, un vis fără sens, în care eram un om cu stare. De cingătoarea mea atârna o pungă doldora de bani. Aveam shekeli pe care îi aruncam cu generozitate cerşetorilor; aveam monede de argint cu care cumpăram podoabe scumpe pentru soţia mea şi îmi satisfăceam toate poftele inimii; aveam monede de aur ce-mi asigurau viitorul şi îmi spuneau să nu-mi fie teamă să cheltuiesc argintul. Eram copleşit de un sentiment extraordinar de împlinire. Nu mai eram prietenul pe care îl ştii, cocoşat de muncă. Şi nici soţia mea nu mai era împovărată de griji şi nesomn, iar chipul ei trăda o fericire fără margini. Era din nou fecioara cu ochii numai zâmbet pe care o ştiam în zorii căsniciei noastre.

- Un vis frumos, într-adevăr, spuse Kobbi. Dar de ce un sentiment atât de plăcut, cum este cel pe care ţi 1-a stârnit fără-ndoială visul, te-a preschimbat într-o statuie posomorâtă?

- De ce, într-adevăr? Pentru că - atunci când m-am trezit şi mi-am amintit cât de goală îmi este punga - am fost cuprins de un sentiment de revoltă. Hai să vorbim despre asta împreună, căci - aşa cum spun marinarii - ne aflăm amândoi pe aceeaşi barcă! Când eram copii, am mers împreună la preoţi ca să le deprindem înţelepciunea. Când eram băieţandri, împărtăşeam plăcerile vieţii. Când am devenit adulţi, am fost mereu prieteni de nedespărţit. Eram mulţumiţi de viaţa pe care o duceam. Eram fericiţi să muncim mult şi să ne cheltuim agoniseala pe nimicuri. Am câştigat destul de mult în anii care au trecut, dar bucuriile pe care le aduce averea adevărată - ei bine, la ele nu putem decât visa! Suntem oare noi nişte oi proaste? Trăim în cel mai bogat oraş din lume. Călătorii spun că nici un alt oraş nu-1 ajunge în belşug şi frumuseţe, în jurul nostru vedem multă bogăţie, dar noi nu avem nimic. După o viaţă de muncă, tu, prietene, ai o pungă goală şi vii la mine ca să-mi spui: „Mi-ai putea împrumuta doar doi umili shekeli până după petrecerea nobililor de astă-seară?" Şi eu ce-ţi răspund? îţi spun oare „Iată punga mea! Serveşte-te cât ai nevoie!"? Nicidecum. Recunosc în schimb că punga mea este la fel de goală ca şi a ta. Ce se întâmplă? De ce nu reuşim să agonisim aur şi argint ca să ne putem cumpăra după voia inimii merinde şi haine? Şi mai gândeşte-te la copiii noştri! continuă Bansir. Oare nu vor urma şi ei paşii părinţilor? Oare şi ei, şi familiile lor, şi copiii copiilor lor vor trăi înconjuraţi de munţi de aur, dar - ca şi noi - se vor mulţumi să bea lapte de capră şi să mănânce terci de ovăz?

-  Niciodată, de când te ştiu, n-ai mai spus vorbe ca acestea, Bansir, spuse Kobbi uimit.

- Pentru că niciodată n-am gândit ca acum, Din zori până seara târziu, am lucrat din greu ca sa construiesc cele mai frumoase care din lume, sperând în sinea mea că zeii îmi vor recunoaşte într-o buna zi meritele şi vor pogorî asupra mea bunăstarea visată. Dar n-au făcut niciodată asta. Şi-mi dau seama acum că nici nu o vor face vreodată. De aceea, inima-mi plânge. Căci eu vreau să fiu un om cu stare. Vreau să am pământuri şi cirezi de vite, haine scumpe şi o pungă doldora de bani. Sunt dornic să muncesc din greu pentru toate aceste lucruri, punându-mi la treabă mâinile, spatele şi mintea, dar vreau ca munca mea să fie recunoscută. Ce se întâmplă cu noi - te întreb eu încă o dată? De ce nu ne putem bucura şi noi de plăcerile vieţii din care se înfruptă cei bogaţi?

- O, de-aş şti răspunsul!... spuse Kobbi. Nici eu nu sunt mai mulţumit decât tine. Câştigul pe care lira mi 1-a asigurat cândva s-a dus de mult. Trebuie adesea să caut soluţii ca familia mea să nu moară de foame. Iar inima-mi tânjeşte de multă vreme după o liră mai mare ce m-ar putea ajuta să dau viaţă cântecelor ce sufletul mi-1 tulbură. Cu un instrument ca acela, degetele mele ar naşte o muzică vrăjită, cum nici măcar regele n-a auzit vreodată.

- O liră ca aceea tu ar trebui să ai. Nici un om din Babilon nu ar putea s-o facă să vibreze mai bine ca tine. Nu ai tulbura numai sufletul regelui, ci şi pe al zeilor înşişi. Dar cum ai putea să faci rost de ea dacă amândoi suntem la fel de săraci precum sclavii regelui? Iată semnalul! Uite că vin!

El arătă apoi coloana lungă de oameni pe jumătate dezbrăcaţi, ce înaintau cu greu pe străzile înguste ale oraşului, copleşiţi de greutatea burdufurilor cu apă.

- Un om însemnat pare să fie cel care îi conduce, spuse Kobbi, arătându-1 pe cel care mergea în faţa lor. Un om de vază în ţara lui - e uşor să vezi asta.

- Dar sunt multe figuri interesante şi printre sclavi, spuse Bansir, oameni la fel de interesanţi ca noi - bărbaţi înalţi, cu părul blond, din nord sau negri venind din sud sau omuleţi cu pielea cafenie din ţările învecinate - cu toţii merg împreună la râu şi apoi la grădini, parcurgând acest drum de nenumărate ori în fiecare zi, an după an. Nu aşteaptă nimic bun de la viaţă. Dorm în aşternuturi de paie şi mănâncă terci de grăunţe. Sărmanii nenorociţi, Kobbi!

            - Şi eu le deplâng soarta. Dar m-ai făcut să văd că soarta noastră nu este cu nimic mai bună decât a lor, cu toate că spre deosebire de ei - noi suntem liberi.

            -  E adevărat, Kobbi, deşi este un lucru extrem de neplăcut. Ne-am săturat să ne ducem existenţa ca nişte sclavi. Să muncim, să muncim, să muncim! Fără să ajungem nicăieri!

            - N-am putea oare să aflăm cum au reuşit alţii să-şi umple pungile cu aur şi să facem şi noi ca ei? întreba Kobbi.

            - Poate că există un secret pe care trebuie să-1 aflăm de la cei care îl cunosc, răspunse Bansir gânditor.

            -  Chiar astăzi, spuse Kobbi, m-am întâlnit cu vechiul nostru prieten, Arkad, ce călătorea în carul său de aur. El nu m-a ignorat, aşa cum ar considera de cuviinţă cei de-un rang cu el. Mi-a făcut în schimb cu mâna, ca toţi trecătorii să vadă că dăruieşte salutări şi zâmbete unui vechi prieten - Kobbi, muzicianul.

            -  Se pare că este cel mai bogat om din Babilon, rosti Bansir.

            -  Este atât de bogat încât se spune că însuşi regele apelează la vistieria sa când este vorba de afacerile de stat, spuse Kobbi.

            - Este atât de bogat, îl întrerupse Bansir, încât mi-e teamă că - dacă 1-aş întâlni pe stradă la miezul nopţii - aş fi tentat să pun mâna pe punga sa doldora de bani.

            - Prostii, îl mustră Kobbi. Averea unui om nu constă în punga pe care o poartă cu el la cingătoare. O pungă groasă se goleşte repede dacă nu există un izvor de aur de unde să o adapi mereu. Arkad are acest izvor care îi păstrează mereu punga groasă, indiferent cât de mult cheltuieşte.

            - Izvorul de aur, aceasta este cheia! exclamă Bansir. îmi doresc un izvor ca acesta care să-mi umple mereu punga, fie că stau sprijinit de un zid, fie că străbat mări şi ţări spre tărâmuri îndepărtate. Arkad ştie cu siguranţă cum poţi să creezi un izvor de aur numai pentru tine. Crezi că - dacă mi-ar desluşi secretul acestui izvor - mintea mea înceată ar înţelege învăţăturile lui?

            -  Mi se pare că a împărtăşit aceste învăţături şi fiului său, Nomasir, răspunse Kobbi. Nu a plecat el apoi la Ninive şi - după cum şopteşte gura lumii - a devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din oraş - fără ajutorul tatălui său?

            - Kobbi, mi-ai dat o idee extraordinară, spuse Bansir, ochii trădându-i o bucurie nemărginită. Nu mă costă nimic dacă cer sfatul înţelept al unui vechi prieten cum este Arkad. Nu are nici o importanţă că punga noastră este la fel de goală cum a fost cuibul vulturilor anul trecut. Să nu ne lăsăm intimidaţi de asta! Ne-am săturat să trăim înconjuraţi de aur fără ca noi să ne putem bucura de plăcerile lui. Ne dorim din tot sufletul să devenim oameni înstăriţi. Să mergem, aşadar, la Arkad şi să-1 întrebăm cum putem să creăm un izvor de aur pentru noi înşine!

            - Vorbeşti cu mare înţelepciune, Bansir. Mă faci să văd lucrurile complet diferit, îmi dezvălui motivul pentru care nu am descoperit niciodată izvorul de aur - noi nu 1-am căutat niciodată. Tu ai muncit din greu să construieşti cele mai trainice care din Babilon. Ţi-ai dăruit întreaga existenţă acestei meniri. Şi aici - ai reuşit! Eu, la rândul meu, am luptat ca să învăţ să cânt la liră cu multă iscusinţă. Şi aici - am reuşit! în aceste îndeletniciri, întru care ne-am dăruit întreaga existenţă, am reuşit! Zeii s-au mulţumit însă să ne lase să ne continuăm viaţa ca până acum. Dar astăzi întrezărim o raza de lumină, o rază ce ne îndeamnă să învăţăm mai mult ca să prosperăm mai mult. Dacă vom înţelege mai bine mersul lucrurilor, vom descoperi mai multe căi prin care ne vom putea realiza dorinţele.

            - Să mergem de îndată la Arkad! spuse Bansir. Şi poate că ar fi bine să-i invităm şi pe alţi prieteni de-ai noştri, a căror soartă nu este mai bună decât a noastră, pentru a se bucura şi ei de înţelepciunea lui.

            -  Nu ţi-ai uitat niciodată prietenii, Bansir. De aceea ai atât de mulţi. Să facem precum ai spus! Să mergem de îndată la Arkad şi să-i luăm şi pe ei cu noi!